Trust & Expectations

 Mi-a placut mereu sa cred ca sa sunt o persona care se cunoaste foarte bine si stie exact ce isi doreste de la viata insa, in utlima perioada m-am confruntat cu ceva experiente care mi-au dat de gandit.

Am citit astazi un articol de pe un blog si mi-am dat seama ca aceste experiente reprezentau de fapt universul care imi dadea cate un sut in fund si ma impingea spre urmatoarea etapa din viata mea.

Am primit primul sut in fund si nu l-am inteles, ma tot intrebam ce am facut gresit si de ce am ajuns la acel rezultat. Dupa ceva intrebari si discutii am gasit cateva explicatii insa tot nu realizasem care este de fapt lectia pe care ar fi trebuit sa o invat. Nici o problema, am ma primit un sut in fund.

Al doilea sut in fund, o situatie aparent complet diferita, a adus cu sine o noua nebuloasa, ma intrebam din nou de ce s-a intamplat asta, care este contributia mea in toata acesta experienta si ce ar trebui sa invat din ea. Desigur ca o fecioara veritabila ce sunt am analizat din nou problema din toate punctele de vedere si am incercat din nou sa ajung la o concluzie. Din nou nu am ajuns la miezul problemei.

Diferenta intre cele doua situatii, insa, a fost ca in prima am reactionat impulsiv si fara sa gandesc prea mult pe cand in a doua am ales sa imi gestionez emotiile, sa fiu mai rezervata si sa nu trag concluzii pripite.  Desigur si rezultatele au fost diferite, unul groaznic, am reusit sa stric totul in cateva minute si unul bun - m-a luat prin suprindere chiar si pe mine.Va dati seama cam care corespunde cui. Si desi discutand cu cineva foarte apropiat si drag mie despre a doua situatie am primit un hint tot nu am inteles care este legatura. Asadar am primit inca un un sut in fund.

Care a fost primul instinct? desigur sa ma supar si sa ma gandesc la cine este de vina si sa ma afund in problema. Analizand situatia mi-am dat seama ca totusi nu era chiar atat de grav ceea ce s-a intamplat dar totusi situatia ma supara destul de tare, ma simteam oarecum dezamagita si nu intelegeam de ce. Dupa vreo jumatate de ora de foit prin pat mi-am dat seama ca toate aceste experiente ale mele au totusi ceva in comun. Au in comun asteptarile mele de la alte persoane.

Dupa ce am ajuns la conlcuzia aceasta am inceput sa ma tot gandesc de ce am atatea asteptari, de ce nu ma pot detasa de ele si de ce ma supara atat de mult faptul ca unele persoane (cele dragi de obicei) nu le indeplinesc. De fapt nu este vina lor, problema nu este ca ei m-au suparat ci ca asteptarile mele nu au fost indeplinite. De unde vin aceste asteptari este evident, ele vin din felul in care am fost crescuti si din valorile care ne-au fost implementate de familie si de societatea in care ne-am dezvoltat. Ceea ce este mai greu de inteles este faptul ca singura persoana de la care trebuie sa ai asteptari esti tu insuti.

Nu poti gestiona felul in care alte persoane reactioneaza sau se comporta, fiecare are experiente si valori dupa care se ghideaza, fiecare persoana este diferita si fiecare reactioneaza diferit. Singurul lucru pe care il poti gestiona si asupra caruia poti sa lucrezi esti tu.

Si asadar citind articolul de care va spuneam mai sus si avand in vedere concluzia aceasta la care am ajuns mi-am dat seama ca ma confrunt cu o etapa de dezvoltare personala si ca universul ma impinge sa evoluez, sa-mi rezolv problemele si sa trec la nivelul urmator. Asadar oricat m-as fi suparat eu pana acum nu am putut decat sa ma bucur ca tot acest exces de gandire pe care l-am facut pana acum m-a adus in acest punct si ca am realizat care este de fapt problema. Mi-am dat seama ca ma situez undeva pe la nivelul de fericire emotionala si ma straduiesc sa trec la cea mentala.

Hintul acela de care spuneam mai sus suna ceva de genul: "tu ai tendinta sa depinzi emotional de cineva". Daca combin acest lucru cu ceea ce am descoperit eu si anume faptul ca am atat de multe  asteptari de la alte persoane ajung la concluzia ca trebuie sa am mai multa inceredere in mine, sa fiu eu actorul principal din povestea mea, sa ma accept asa cum sunt si sa-mi traiesc viata dupa propriile reguli.


Va invit sa cititi si voi articolul pe care l-am mentionat in aceasta postare:

http://drumulspreinima.wordpress.com/2013/07/15/etapele-evolutiei-personale-si-cum-se-manifesta-ele-in-viata/

What is your aspiration in life?

Era seara, eram acasa si in sfarsit mi-am facut si eu timp sa strang rufele de pe balcon si sa le pun la locul lor. Ca sa-mi fac mai mult chef si sa ma bine dispun m-am hotarat sa-mi pun niste muzica. Am pus o melodie pe care o mai ascultasem pana atunci si care mi se paruse draguta, insa nu neaparat deosebita. Si cum fredonam eu asa si strangeam rufele, melodia a ajuns intr-un moment in care s-a oprit pentru cateva secunde si ca parte a scenariului din videoclip si a ideii ce se dorea transmisa cineva intreaba ”What is your aspiration in life?”. Intrebarea a fost urmata de confuzie iar raspunsul a venit destul de greu.

Desi mai ascultasem melodia asta abia acum ma lovise ideea: What is your aspiration in life? Hm... What is MY aspiration in life?

M-am oprit din ceea ce faceam si m-am asezat pe canapea gandindu-ma cum o intrebare aparent atat de usoara si de comuna poate fi de fapt atat de profunda si grea.

Cati dintre noi stim cu adevarat ce ne dorim de la viata? Si prin asta nu ma refer la simplul raspuns “Sa fiu fericit/ fericita” ci la ceea ce ne-ar face cu adevarat fericiti. Cu totii credem ca stim ce ne-ar face fericiti insa la o analiza mai profunda ne dam seama ca acesta este rezultatul unor standarde impuse de societate si familie, idei cu care am crescut si indrumari pe care le-am primit. Multi dintre noi raspundem ca ceea ce ne-ar face fericiti ar fi o familie, copii, cariera, bani, excursii, faima, etc insa cati dintre noi au puterea sa priveasca adanc in interiorul sufletului lor si sa spuna ce le-ar face inima sa tresara si mintea sa se lumineze?

Tindem sa ne dorim lucruri materiale care ne fac sa ne simtim confortabil si sa nu avem parte de lipsuri. Majoritatea confunda confortul acesta cu ideea lor de fericire si implinire.

Vin in ajutorul nostru tot mai multe cursuri, seminarii si literatura de specialitate ce promoveaza si ajuta la autocunoastere si evolutie spirituala. Odata cu acestea oamenii au inceput sa realizeze ca de fapt viata este mult mai complexa, ca suntem niste fiinte extrem de puternice, ca suntem o parte importanta a universului in care traim si functionam in armonie cu acesta.

Desigur ca pentru omul normal, de rand, este foarte greu sa accepte si sa traiasca dupa aceste “noi” concepte deoarece am fost educati sa simtim cu mintea, nu cu sufletul iar pentru noi fiecare actiune pe care urmeaza sa o facem este analizata din prisma impactului asupra societatii si vice versa.

Pare usor sa spui ca ok, am inteles ca trebuie sa-mi deschid sufletul, sa fiu fericit si pozitiv, sa traiesc fiecare clipa la maxim, sa vad mai departe de primele emotii starnite de persoane  sau evenimente, sa reactionez cu bunatate si intelepciune la rautatile celor din jur insa, ca de obicei, practica ne omoara. Adevarul este ca nu e usor deloc si necesita multa munca.

Una din capcane este ca atat de mult ne gandim si despicam firul in patru in cautarea unui raspuns incat timpul trece si realizezi ca a trecut viata pe langa tine in timp ce tu nu reuseai sa iti dai seama ce vrei de la ea.

Apoi alta teama este data de faptul ca atunci cand ai dobandit ceva care credeai ca te face fericit iti dai seama ca de fapt iti doresti altceva. Realizezi astfel ca tot ceea ce faci de fapt este sa fugi dupa fericire insa sa nu reusesti sa o gasesti.

Deci ne intoarcem de unde am plecat: Care este aspiratia ta in viata? Ce iti doresti de fapt si ce anume te-ar face fericit?

Eu m-am tot gandit si pentru moment am ajuns la urmatoarea concluzie:

Fericirea este o stare, un sentiment, o emotie la fel ca si iubirea. Prin iubire ma refer aici la dragostea fata de tot ceea ce ne inconjoara si la sentimentul care ne face sa ne simtim in viata.

Sa incercam sa aducem  acest sentiment in toate momentele din viata noastra si sa ne orientam spre lucruri care ne pot crea acest sentiment, sa ne deschidem inima. Sa avem puterea ca si in cea mai mizerabila zi din viata noastra sa ridicam capul sus si sa privim partea plina a paharului, sa fim recunoscatori si sa incercam sa aducem macar o mica particica din acel sentiment de fericire in preajma noastra.

Fiecare clipa din viata noastra trebuie traita la maxim cu fericire si entuziasm, cu optimism si speranta. Sa respectam si sa iubim oamenii din jurul nostru si sa privim dincolo de aparente si emotii de moment. Cred ca atunci cand vom reusi cu totii sa traim inconjurati de iubire, de optimism si respect unii pentru altii lumea va deveni un loc mai bun.

Pentru moment acesta este cel mai bun raspuns al meu. :D

Si acum la final melodia care a scos filozoful din mine :))

Provocare

Acum cateva zile cineva m-a provocat sa opinez asupra legaturii dintre citatele: “The two most important days in your life are the day you are born and the day you find out why” si “Ce isi doresc doresc barbatii de la femeile lor?”.

Am sa incerc sa comentez intai cele doua citate si sa le dezvolt din punctul meu de vedere cu scopul de a crea sau gasi o legatura intre cele doua.

Primul citat ii apartine lui Mark Twain iar traducerea lui este: “Cele mai importante doua zile din viata ta sunt ziua in care te nasti si ziua in care iti dai seama de ce”.

Cu siguranta una din cele mai importante zile din viata unui om este cea in care se naste, ajunge pe pamant, devine practic om si incepe sa se contureze ca persoana.

Procesul de conturare ca persoana implica un anumit grad de dezvoltare emotionala, psihologica, cognitiva si personala insa nu fiecare persoana reuseste sa atinga optimul. De fapt cred ca este imposibil sa atingi optimul in toate aceste planuri insa un echilibru intre ele te va face cu siguranta sa realizezi de ce esti de fapt pe lume si ce anume iti doresti de la viata. Acesta este al doilea moment important din “calatoria pe pamant” deoarece de aici vor veni si urmatoarele bucurii intrucat acum stii ce iti doresti si ai sa pornesti spre a-ti implini telul.

Cred ca o data ce ai avut aceasta “revelatie” atat ca femeie cat si ca barbat stii exact ce vrei sa faci din punct de vedere profesional, cum vrei sa arate viata ta intr-un anumit moment si cum ar trebui sa fie partenera/ partenerul de viata perfect pentru tine.
Al doilea citat este mai degraba concluzia la care vreau sa ajung. Este si a fost mereu o intrebare controversata. Asadar ca raspuns la aceasta intrebare au aparut: literatura de gen (Bărbaţii sunt de pe Marte, femeile sunt de pe Venus , De ce barbatii se insoara cu scorpii, smda), multitudinea de articole de genul “10 lucruri pe care barbatii si le doresc de la femei” . Este insa acesta raspunsul pe care il cautam?

Cu siguranta sunt atat femei cat si barbati care mor si tot nu stiu ce si-au dorit de la viata si de la partenerul/ partenera lor, sunt alte persoane care nici macar nu isi pun acest gen de intrebari si mai sunt si persoane care sunt constranse in relatii din pricina religiei sau a nationalitatii.

Concluzia la care ajung dupa dezvoltarea acestor doua citate/ controverse este ca in primul rand un barbat stie ce isi doreste de le o femeie abia atunci cand stie ce isi doreste de la viata cu adevarat. In al doilea rand cred ca barbatul isi doreste ca si femeia lui sa fi trecut prin momentul de revelatie prin care a trecut si el si sa stie exact ce anume isi doreste de la viata si daca el indeplineste “cerintele” necesare. Concluzia ramane valabila si pentru inversarea instantelor barbat – femeie (Ce isi doreste o femeie de la barbatul ei?).

Am oare dreptate?

"Tu ce mai zici draga mea fosta iubita?"

Hm... ma tot gandesc cum sa incep, daca sa incep sau nu...

Se pare ca m-am hotarat...

S-au implinit 5 ani de cand ne-am hotarat sa mergem impreuna la drum. Eu eram studenta, o fata fericita, plina de viata si cu inima deschisa. Am iubit sincer si am luptat pentru ceea ce mi-am dorit. Cred ca acesta este unul din atuurile mele... cand imi doresc ceva cu adevarat fac tot posibilul sa-l am. Si l-am avut...

Am terminat facultatea, am terminat si masterul, mi-am inceput cariera.

Stiu ca ceea ce am scris pana acum nu pare sa aiba sens. Probabil se intampla din cauza ca inca mi-e teama sa o spun cu voce tare, sa o numesc, sa recunosc, dar poate pana la sfarsitul articolului voi capata suficient curaj.

Este ciudata situatia, deoarece imi doresc sa scriu acest articol in asa fel incat sa fie discret, sugestiv, educativ si sa nu raneasca pe nimeni. Fac asta deorece imi imaginez ca va fi citit de anumite persoane...desi stiu foarte bine ca pana acum nu s-a intamplat asta.

Nu ma invat niciodata minte. Mereu sper, si acum in ultimul ceas sper, sper la ceva ce stiu ca nu se va intampla niciodata dar deoarece imi doresc atat de mult nu pot sa ma opresc din sperat.

Si iata ca asa sper de ceva vreme ca voi reusi sa schimb lumea si oamenii. Si am incercat, si nu m-am dat batuta vreme de vreo 3 ani, am insistat, si chiar daca raspunsul a fost negativ nu am renuntat, am pornit din nou lupta, cu mai multa putere dar abia de curand am constientizat caci, cu fiecare batalie pierduta acumulam in suflet dezamagire. Am ajuns sa constientizez la un moment dat ca sunt mult prea dezamagita...

La inceput ca orice alta persoana am incercat sa gasesc un vivnovat, sa gasesc scuze, sa caut un motiv pentru a incepe o noua batalie. Insa eram prea doborata de bataliile pierdute pana acum, armata mea nu mai facea fata, au ramas prea putini soldati si desi am cerut sprijin din exterior si mi s-a promis ca-l voi primi, nu l-am primit. Si iata ca asa bataliile pierdute de pana acum au dus la piererea razboiului.

Am realizat intr-un final ca nu este nimeni vinovat pentru nimic, razboiul acesta l-am pornit de fapt eu cu mine, eu ma luptam cu mine deorece undeva in sufletul meu stiam ca ceva nu e bine dar nu vroiam sa recunosc. Iata ca finalul a venit si cu raspunsul. Nu incerca sa schimbi oamenii, ei nu se vor schimba niciodata. Nu este corect sa ceri acest lucru cuiva, asa cum nu mi s-ar parea corect sa-mi ceara mie cineva sa ma schimb pentru a ma potrivi nevoilor altora. Daca vrei o schimbare nu o cere de la altcineva ci fa-o tu daca esti dispus sa o faci. Daca nu esti dispus sa te schimbi cauta pe cineva care te accepta asa cum esti...

Este foarte ciudat deorece pe masura ce timpul trece, si inaintam prin viata, invatam lucruri noi si incercam sa gasim raspunsul la toate intrebarile noastre. Spre exemplu de ce nu este suficienta dragostea? de ce trebuie ca alte lucruri cotidiene sa intervina si sa strice ceva asa de boem si superior precum acest sentiment? Sau poate nu este dragoste adevarata atat timp cat nu trece toate probele cotidiene? Care este diferenta dintre dragoste si obisnuinta? Sa fie tot una? Nu cred, dar cum le desosebesti? Si tot asa...
  
Iata ca incet incet capat curaj sa-i spun pe nume si sa-i dau contur. Se numeste despartire, este sugerata de titlu, titlu pe care l-am preluat. Acest titlu mi-a deschis ochii si m-a facut sa-mi dau seama ca eu eram singura care inca spera la ceva ce nu mai era.

Si iata ca ma gasesc astazi aici, in fata calculatorului, facand pace cu mine insumi si incetand sa mai sper ca negrul poate fi alb (and I don't mean this in a racist manner but in matter of colors - because yellow can be orange if you put some red in it but black can never become white).

Am hotarat ca nu pot sa ma schimb, nu pot sa nu fiu o luptatoare, nu pot sa nu imi doresc sa am tot ce e mai bun. Sunt sigura ca exista undeva o alta armata impreuna cu care dupa ce ma voi alia VOM castiga toate razboaiele. Asadar am decis sa plec in cautarea ei.

Să fie răutate?

Sunt in zodia Fecioara. Asta inseamna ca sunt o perfectionista fara limite si un critic de temut :)) Totusi nu las aceste lucruri sa iasa la iveala. Analizez in mintea mea si tin pentru mine. In general evit sa-mi exprim parerile fata de anumite persoane si le pastrez pentru cei care le apreciaza. Asa mi se pare politicos. Ce-ar fi sa faci cunostinta cu o persoana si in 5 minute sa-i zici "mama, dar ce-i cu parul asta pe capul tau??" Nu prea este adecvat, nu?

 Judecand dupa acest principiu raman socata atunci cand primesc "aprecieri" pe care nu le-am cerut   din partea unor anumite persoane.

Am foarte putini prieteni adevarati dar cei pe care ii am sunt de calitate si in afara de faptul ca am incredere in gusturile mele sunt sigura ca daca as da gres cu ceva as fi anuntata din timp, inainte sa scot greseala in lume. Am facut asa un tur mai mare vrand de fapt sa ajung la un anumit subiect.

Nu inteleg de ce sunt rautacioase unele persoane fara motiv. Oare este in natura lor sa fie asa sau este intentionat? Spre exemplu nu inteleg de ce te critica o persoana fara sa-i ceri parerea. Inteleg daca un prieten apropiat iti da un sfat si-ti spune adevarul drept in fata deoarece tine la tine si iti doreste sa nu mai faci acea greseala din nou.

Dar altfel mi se pare ciudat sa stai asa intr-un grup si sa vorbiti diverse sau pur si simplu esti in aceeasi incapere cu persoana in cauza si deodata iti spune ceva de genul pantaloni cu aceasta croiala are tot orasul, am sa-mi iau si eu dupa ce nu o sa se mai poarte. Avand in vedere ca nu am intrebat nimic si nici macar nu am deschis vreo discutie am ramas asa cam surprinsa... M-am uitat si eu la persoana in cauza incercand sa nu par uimita si am zis OK... Ca sa nu mai vorbim de faptul ca spre exemplu tricou cu maneca scurta sau maieu poarta toata lumea. Asta ce inseamna ca nu mai purtam tricou cu maneca scurta sau maieu?

La inceput am zis ca probabil nu-si da seama, nu o face din rautate ci pur si simplu asa sunt unii oameni. Dar dupa ce situatia se repeta foarte des ajungi sa-ti schimbi parerea. Si cel mai mult ma uimeste ca anumite lucruri sunt criticate doar daca sunt in posesia mea, dar ar fi in posesia persoanei respective atunci se intoarce roata si ar fi misto.

Nu se cheama asta invidie?

Situatia descrisa in articol este doar un exemplu si se extinde pe mai multe domenii iar pantalonii sunt un inlocuitor pentru articolul care a fost de fapt criticat in realitate.

ŢĂRANUL MISOGIN

Ieri m-am confruntat cu o situatie care m-a scos din sarite. Pe moment m-am suparat, m-am speriat si-mi venea sa plang dupa care am incercat sa-mi dau seama de ce m-a suparat asa de tare. Va voi povesti in continuare ce s-a intamplat...

Mergeam de la serviciu (locatia Hit Park, Hemeiusi) spre casa cu masina personala, eram singura in masina. Imi place la nebunie sa conduc mai ales cand sunt singura in masina, dau muzica tare, cant si ma bucur de experienta. Astfel mergeam eu in masinuta mea cu o viteza de pana in 60 km/h.

Am vazut in oglinda ca din spate vine cu viteza un microbuz de transport in comun (cel mai probabil). Ma uit din nou in oglinda si parea ca s-a stabilit in spatele meu. In fata mea era un coleg de serviciu cu masina. La un momendat el se angajeaza intr-o depasire. Ma uit in fata, ma asigur vad ca nu vine nimic si semnalizez sa depasesc si eu. Cand sa ies in depasire aud un claxon puternic din spate. Imi dau seama in acel moment ca in spatele meu era micobuzul care vroia si el de sa depaseasca. Pun frana si ma redresez astfel incat sa-i las suficient spatiu sa ma depaseasca. Mi-am dat seama de greseala mea, am aprins avariile in semn de parere de rau dupa care mi-am continuat drumul cu microbuzul in spatele meu.

La un moment dat am ajuns la calea ferata de la Gheraiesti. Fiind multe masini in fata care treceau incet calea ferata am fost nevoita sa opresc. Cum stateam eu si asteptam sa pot trece, din instinct ma uit in oglinda retrovizoare fara sa ma astept sa vad ceva anume. Dar cand colo ce sa vad, soferul microbuzului alerga cu slapii in mana catre masina mea. Intr-o fractiune de secunda l-am procesat: "clasic", imbracat in pantaloni scurti rosii (panatloni scurti "stilul" dorm in ei, nu va ganditi ca erau pantalni scurti eleganti/ casual), cu slapi rosii (de guma) in mana - ca se descatase, tricou albastru si bineinteles bronzat de atata sofat.

Deodata se opreste la geamul masinii mele, in partea unde ma aflam eu si incepe sa dea cu pumnii in geam si sa strige la mine diverse injuraturi. Am ramas fara cuvinte, nici macar nu-mi amintesc fata lui, eram uimita si incercam sa plec mai repede sa nu cumva sa-mi sparga geamul si sa ma ia la bataie. Bineinteles soferii din masinile din jur se uitau si ei surprinsi. Am reusit in final sa plec. Eram in continuare in stare de soc si ma tot uitam in oglinda laterala (cea din dreptul meu) sa vad daca nu cumva mi-a indoit tabla de la portiera.

Dupa ce mi-am mai revenit un pic ma tot uitam in oglinda retrovizoare sa vad cand apare si sa-i notez numarul de la masina. Deja trecusem de la faza de suparare la faza de furie. M-as fi dus sa-l denunt la politie insa se pare ca a ramas mult in urma deoarece nu l-am mai zarit in oglinda.
Eu inteleg ca am gresit, cu totii facem greseli, nimeni nu se naste invatat si sunt sigura ca si el a facut greseli chiar si mai grave dar asta nu inseamna ca trebuie sa te bati cu oamenii pe strada.

Alt lucru care mi-a venit instant in minte este ca daca nu era sa fiu femeie (la volan) acest episod nu s-ar fi intamplat, omul ar fi injurat acolo in masina la el si si-ar fi continuat drumul. Dar daca a vazut ca sunt femeie ce a zis misoginul, ca de asta a gresit ca e femie, femeie la volan, toate sunt proaste - frustrarea clasica a barbatului necioplit care nu stie sa trateze o femeie motiv pentru care probabil nici nu l-a apreciat/ respectat vreuna vreodata. Si ce a zis el? ca ma duc si-i dau cu pumnii in geam sa-i arat ce tare si mare si barbat, sofer expert sunt eu, m-a nascut mama sofer. Oricum cred ca este gradul maxim de calificare pe care l-a dobandit pentru toata viata lui.

In orice caz pe moment m-am suparat foarte tare si-mi venea sa plang. Eu sunt o persoana foarte sensibila si sufletista, astfel de evenimente nu sunt incluse in viziunile mele. Pe urma m-am gandit de ce oare m-am suparat asa tare, pana la urma nu trebuie sa-mi pun mintea cu ori si ce fel de persoana, ar trebui sa sterg evenimentul din mintea mea dar mi-am dat sema cat de mult m-a deranjat situtatia. Practic m-a socat asa de tare situatia incat nici nu ii mai tin minte fata, as putea trece pe langa el pe strada si sa nu-l recunosc.


Situatia este cea care m-a surprins si m-a dezamagit profund. Persoane precum dansul sunt multe, ba poate chiar si mai degradate. Este extrem de trist sa vezi asfel de inadaptati social si needucati care nu au pic de respect si demintate. Nu pot sa-mi scot imaginea din cap cum alerga el cu slapii in mana dupa masina mea, bineinteles oprind micobuzul in drum si blocand tot traficul in spate. Este incredibil dar exista si astfel de persoane care isi exprima frustrarile nerealizarilor personale si profesionale in mediul social facandu-se de ras si ranind alte persoane.


Vreau sa trag un SEMNAL DE ALARMA cu acest articol si sa le comunic tuturor ce gandesc precum "domnul" sofer de microbuz ca noi nu gresim din cauza ca suntem femei, gresim din cauza ca suntem oameni si toti oamenii gresesc. Acum mi-am invatat lectia si am sa ma asigur de 100 de ori in toate oglinzile posibile inainte de orice manevra. Insa lectia a fost invata de la primul claxon pe care "domnul" la tras cu putere, partea cu batutul cu pumnii in geam nu a facut decat sa-mi lase un gust amar si sa ma dezamageasca in privire cu gandirea/educatia unora...

M-am lasat de fumat...

M-am gandit ca cel mai bine ar fi sa scriu un post separat despre acest lucru deoarece as vrea sa descriu exact etapele prin care am trecut in cazul in care mai este cineva curios...

1. Ce tehnica am abordat?

In primul rand vreau sa clarific faptul ca ori te lasi ori nu te lasi. Nu exista ca ma las diminuand numarul de tigari pe care le fumez, de asemenea metoda cu de Luni nu merge, nici metoda de maine nu merge. Trebuie sa se intample ACUM!!!!!!!!

Daca diminuezi numarul de tigari, lucru pe care l-am incercat este promitator pentru inceput insa de indata ce ai  intrat intr-o perioada mai stresanta sau te afli in mediul propice nici nu iti vedi da seama cand ai terminat pachetul de tigari.

De ce nu merge cu de Luni sau de maine? cred ca toti fumatorii stiu ca asta este cea ma gogonata minciuna... Luni ai sa zici ca Lunea viitoare, maine ai sa zici ca maine si tot asa...

2. Cum m-am hotarat?

In ultima vreme nu ma mai ascundeam de nimeni, fumam chiar si de fata cu ai mei parinti. Bineinteles ca ei doreau sa ma faca sa ma las de fumat si imi tot povesteau de diverse articole pe care le-au citit insa ca orice fumator... iti faci rau in continuare - constient.

La un moment dat incepusem sa fiu curioasa, vroiam sa stiu cum si de ce s-au lasat alte persoane de fumat. Aveam in cercul meu colegi/ prieteni care au reusit sa abandoneze acest viciu. Tot interogandui mi-am dat seama ca totusi nu pare a fi chiar imposibil.

Tot stand si savurand cate o tigara tot incercam sa ma amagesc pe mine ca nu fumez de mult, ca nu ma simt rau, mirosul nu-l mai simteam deoarece ma obijnuisem cu el pana cand de o data am realizat: 5 ANI!!!!! 5 ani de zile am fumat constant, ce repede a trecut timpul si ce mult timp a trecut. Atunci am hotarat ca trebuie sa renunt. Prima data am zis ca de luni, asa cum facem cu totii de altfel. Am inceput sa ma laud la toata lumea ca de Luni ma las de fumat. Toti prietenii mei se amuzau, ca da da stiu ei ce inseamna de Luni.

Am inceput sa dezvolt ideea in capul meu si sa-mi fac planul pentru ziua de luni, am inceput sa caut pe net sa vad  ce zic alte persoane care s-au lasat, le-a fos rau, s-au ingrasat, chiar asa greu sa fie?

Toate aceste intrebari m-au facut extrem de curioasa si astfel ma uit in pachet si vad ca mai am vreo 2 tigari - mi-am zis: gata, nu mai astept nici o zi de Luni, termin tigarile astea doua si gata, ma las. Era intr-o joi dupaamiaza. Zis si facut!!! In acea Joi la ora 7 dupaamiaza am fumat ultima tigara.

3. Cum a fost?

Greu dar nu imposibil. Mi-a fost foarte teama sa nu ma ingras deoarece nu este chiar un mit partea cu ingrasatul. In primul rand fumatul arde cateva calorii in plus si in al doilea rand nicotina inhiba niste receptori ai creierului responsabili cu apetitul. Asadar combinatia perfecta dupa ce m-am chinuit sa slabesc si sa ma mentin in forma. Apoi mi-am zis...nu se poate, nu mi se poate intampla mie, trebui sa evit cumva. Dar cum? poi sa ne gandim ce voi rontai cand voi muri de pofta dupa o tigara, sau cand ma vor apuca alte pofte ca rezultat al faptului ca nu mai fumez.

Primele zile am mestecat guma de ma durea maxilarul, fara zahar desigur. Dupa care intr-o seara am scapat la mancat :)) si am mancat si cozonac unguresc, si peste cu mamaliga, si pizza, si paste, si inghetata, si clatite si iar pizza... Dupa ce am terminat de mancat si s-a terminat si ziua aveam niste remuscari considerabile si mi-era teama ca a doua zi cand ma voi cantari ma va bufni plansul. Nu a fost asa! Am scapat de data asta. :))

Pentru a evita astfel de lururi sa se intample deoarece ulciorul nu merge de multe ori la apa, am inceput sa-mi iau la mine la serviciu morcovi cruzi, curatati de coaja. Cand imi era pofta de tigara sau de ceva mancare nesanatoasa mai bagam un morcov. Si uite asa rontaiam eu toata ziua morcovi. Pe langa morcovi mi-am pastrat acelasi still alimentar pe care il aveam si inainte sa ma las de fumat.

La un moment dat am observat ca intr-adevar ma ingrasasem un kg. Sincera sa fiu nu se vedea, si cred ca se merita sacrificul, dar perfectionista cum sunt mi-am zis NU! Trebuie sa dispara. Am reinceput o cura de spirulina - mai fac din cand in cand o astfel de cura - imi regleaza foarte bine organismul si il detoxifica. Spirulina este o alga naturala ce ajuta ficatul sa metabolizeze mai bine substantele introduse de noi in organism.

Asadar am revenit. Nu stiu daca neaparat din cauza spirulinei sau din cauza ca m-am obisnuit si am revenit complet la stilul alimentar de dinainte. Am renuntat si la gustarile din morcovi, am uitat si de tigari... Cert este ca mi-am revenit. Am dat jos si kilogramul acela care ma deranja pe mine.

Exceptand influenta aspura siluetei mai sunt si alte urmari. Una din aceste urmari este nervozitatea crescuta peste limite. Am facut niste super crize de nervi, toata lumea ma enerva, nimeni n-avea dreptate, toti sa Taca!!!! Asta a durat cam o saptamana dupa care a inceput sa se amelioreze.

Cum se simte la buzunar? Se simte, acum am mereu un ban in portofel, mi-am mai cumparat niste hainute, pot oricand sa-mi fac o mica pofta, masina mea a primit mai multa benizina, e bine, pot spune ca DA, se simte.

La un moment dat simteam nevoia sa beau mai multa cafea si inca o mai simt din cand in cand. Mi-am cumparat asadar cafea fara cofeina, si de fiecare data cand pofteam imi faceam/fac o cafeluta fara cofeina.

Asadar nu am renuntat la cafea, e buna si fara tigara.

4. Dupa cat timp nu mai simti nevoia sa mai fumezi?

Primele doua saptamani esti disperat, ai fuma si 3 tigari deodata, dar daca reusesti sa depasesti acele cateva minute critice, trece si pofta. Dupa doua saptamani incepi sa uiti, te acomodezi cu noul stil de viata, iti iei niste gumite la tine peste tot pe unde mergi, cand fumeaza cineva mai bagi o gumita sa-ti treaca pofta, mai bei o gura de apa.

La inceput adoram mirosul si fumul dar incet incet au inceput sa imi fie indiferente iar acum as putea spune ca nu prea mai imi plac. Mi se pare ca fumul de tigara miroase urat si ca persoanele care fumeaza miros deasemenea  nu foarte placut.

Practic desi e urat si nu prea mai agreez mirosul, nevoia de a fuma o mai simt inca si acum... insa mult mai fada si mult mai usor de controlat. Am rezistat si sub influenta alcolului, deci nu e chiar atat de greu.

5. Concluzie

Este greu, trebuie sa vrei cu adevarat, sa fii constient de ceea ce implica, sa ai o vointa enorma si sa nu uiti ca ECHILBRUL ESTE CHEIA ARMONIEI!!!!! Nu te consola cu mancare sau cu alte vicii, daca elimini un lucru rau din viata ta nu il inlocui cu altul caci astfel nu mai ai nici un avantaj.

Este Greu dar NU Imposibil!!!!!

6. Sfaturi

In primele zile/ saptamani mentine-te cat mai ocupat, fa curat, fa mancare, inconjoara-te cu persoane ce nu fumeaza si impreuna desfasurati diverse activitati, ai grija ca persoanele sa fie prieteni adevarati si intelegatori altfel nu iti vor suporta istericalele cauzate de lipsa tigarii. Evita iesirile in locuri in  care se fumeaza si se bea, evita consumul de alcool - dupa vreo doua pahare oamenii au tendinta sa se supraestimeze si sa zica eee.... fumez si eu o tigara, doar una si gata! Si asa te apuci iar. Rabdare, ca acestea sunt perioade trecatoare!

Asadar asta a fost experienta mea cu lasatul de fumat. Mult succes celor care doresc sa mi se alature!!!